Divergența prevederilor cuprinse în art. 42 alin.(1) lit.c) din Legea 407/2006 a fondurilor cinegetice și a vânătorii

Una, dacă nu singura situație întâlnită în realitatea juridică în care tentativa este asimilată infracțiunii consumate (cel puțin în ceea ce privește regimul sancționator) se regăsește în prevederile art.42 alin.(1) lit.c)  din Legea 407/2006 a Fondului cinegetic și a vânătorii.

Astfel în conformitate cu prevederile articolului mai sus menționat se stabilește că: (1) Constituie infracţiune de braconaj şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, următoarele fapte: c) tentativa de a practica sau practicarea vânătorii fără a fi înscris în autorizaţia de vânătoare individuală sau colectivă eliberată în condiţiile legii de gestionar, pentru fondul cinegetic respectiv;
           

Codul penal și normele judiciare penale stabilesc extrem de clar faptul că infracțiunea este în conformitate cu art.15 din C.P: (1) Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, iar tentativa este definită de art.32 din C.P ca fiind: (1) Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul.

            De asemenea regimul sancționator al tentativei este guvernat de două mari principii, primul este acela că tentativa la infracțiune se pedepsește conform art.33 alin.(1) din C.P numai dacă legea prevede acest lucru în mod expres (aici înțelegând că nu la toate infracțiunile tentativa se pedepsește), iar cel de-al doilea este acela că tentativa se pedepsește întotdeauna în conformitate cu prevederile art. 33 alin.(2) din C.P respectiv cu pedeapsa pentru infracțiunea de bază a cărei limite ale pedepsei se reduc la jumătate, iar în cazul detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii între 10 și 20 de ani.

            Așadar pe de o parte o tentativă niciodată nu poate fi asimilată ca și concept juridic infracțiunii consumate și nici nu poate fi sancționată cu o pedeapsă care să aibă aceleași limite ca și infracțiunea consumată.

            Cu toate acestea art.42 din Legea nr.407/2006 stabilește că atât tentativa cât și infracțiunea consumată privind practicarea vânătorii fără a fi înscris în autorizaţia de vânătoare individuală sau colectivă eliberată în condiţiile legii de gestionar, pentru fondul cinegetic respectiv, sunt pedepsite la fel, respectiv cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

            Se pune astfel problema, din moment ce tentativa nu poate fi asimilată niciodată infracțiunii consumate deoarece nu-i așa, tentativa este doar intenția de a comite infracțiunea nefiind echivalentă cu comiterea efectivă a acesteia, dacă litera c) a art.42 din Legea 407/2006 este eronată în sensul că asimilează tentativa infracțiunii consumate sau că regimul sancționator este stabilit identic pentru ambele.

           Concluzionăm că eroarea în redactarea normei s-a produs cu privire la regimul sancționator, prevederile referitoare la tentativă trebuind a fi cuprinse într-un alt aliniat al art.42 în care să se arate doar faptul că „tentativa la infracțiunile prevăzute la art. 42 alin.(1) lit.c (și eventual cu privire și la alte litere dacă e cazul) se pedepsește”,acest lucru fiind suficient deoarece art. 33 alin.(2) din C.P stabilește erga omnes care este pedeapsa în caz de tentativă.

            Întrebarea care se pune în continuare este aceea că oare care este modalitatea de remediere a neregularității de mai sus, respectiv să fie nevoie de o soluție de contencios constituțional conform art.29 din Legea 47/2000 sau de o normă modificatoare/completatoare emisă conform prevederilor Legii nr. 24/2000 ce reglementează normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Opinăm că intervenția legislativă ar fi cea mai facilă cale și cea mai legitimă în a remedia neregularitatea și echivocul prevederilor art.42 alin.(1) lit.c) din Legea 407/2006, în caz contrar într-un caz concret dedus judecății cu siguranță o excepție de neconstituționalitate ridicată într-un dosar penal unde această ambiguitate ar fi dedusă judecății ar pune în dificultate judecătorul fondului și implicit ar ridica semne de întrebare asupra clarității normei de incriminare.